Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘personal’ Category

.

Running over the same old ground, what have we found?

bineinteles ca nu.
bineinteles ca nu te-ai gandit la consecinte.
in fond, de ce ai face-o? doar trebuie sa traiesti liber, sa faci ce vrei, sa simti fiecare clipa.
rahat. numai necazuri ti-a adus stilul asta de viata. inconjurat de constrangeri, din cand in cand ai dat frau unui impuls de moment, instinctul si toata fiinta iti spuneau sa o faci.
sa spui un lucru, sa daruiesti ceva, inca un pic din suflet, inca un pic, mai ai multe resurse. si, in plus, totul va iesi bine acum.
iti amintesti greselile din trecut doar recunoscandu-le, dupa ce le repeti. trebuie sa iti notezi totul pentru data viitoare.
cumva insa, data viitoare stergi notitele si de pe hartie si din minte.
iar dupa ceva timp iti dai seama ca iar e ceva gresit. nu trebuia sa te lasi condus decat de minte. nu trebuia sa iti mai imparti sufletul inca o data, o sa ramana doar o relicva.
momente ca astea sunt recunoscute dupa insomnii. niciodata nu esti mai lucid, niciodata nu iei decizii mai bune ca acum.
tot acum uiti aproape instantaneu ce ai hotarat, dupa numai cateva minute de somn.
te zbati sa ajungi la o concluzie, iti dai seama de urmatorul pas. nu mai tarziu de o secunda intorci totul cu 180 de grade si realizezi eroarea. si tot asa, 180+180=360, te intorci de unde ai plecat si nu mai intelegi nimic.
si nu te mai suporti, nu mai poti trai cu tine insuti, vrei sa scapi si nu stii cum. nici nu vei afla vreodata, nu exista nicio cale tangibila.

pierzi prieten dupa prieten, iubit dupa iubit, vis dupa vis.

singurul lucru pe care l-ai invatat este ca nu are sens sa ramai agatat de ceva din momentul in care simti ca il vei pierde. de fapt, si lucrul acesta il inveti in continuu. pas cu pas. repetitia duce la repetie, esti si vei fi mereu in acelasi cerc vicios.

pana vei deveni singur si te vei pierde pe sine.

The same old fears.

Read Full Post »

Silent day

You should listen to anything else instead of my voice.

Read Full Post »

Cad.
Din imensitatea cerului in infinitul abisal.
Nimic nu imi poate opri caderea sau alina senzatiile incercate. Drumul este presarat cu imagini de mult trecute, alterate de trecerea timpului. Stralucirea le este inlocuita cu nuante pale de gri si negru; totul este desenat in creion, de o mana de artist incepator.
Deodata se aude un tipat ce invadeaza locurile acoperite de tacere. Ultimul licar de constiinta este urmat de o durere ascutita. Imi revine curajul de a deschide ochii. In jur este o lumina galbuie, cuprinsa de ceata. Locul caderii este noroiul proaspat, in care ma afund incetul cu incetul. Privesc in jur cautand un ajutor, o ultima mana intinsa inainte de inecare.
Noroiul dispare.. Numai pustiu, umbre, niciun sunet. Ca in prima ora a lumii, cand totul este straniu de curat, neatins de nimeni, unde tacerea este deasupra tuturor.
Singura, fara nimeni si nimic in jur, in bezna totala.
Deodata, se aude ceva ca un murmur incet, slab…creste in intensitate, si creste, si creste. De peste tot se aud zgomote ca de eruptii. Ma uit in jurul meu, in obscuritate vad cum se iveste primul nimic, iesind timid la suprafata. Aud cum seva pamantului rodeste, trimitandu-si toata esenta la suprafata, creand forme si culori, intr-un avalgam hipnotic de nou, de proaspat.
Rasare soarele.
Un alt soare, mai puternic, mai stralucitor. Cu o forta izbitoare, dar nevatamatoare.
Atunci observ ca nu sunt singura. Alaturi de mine, la cativa pasi, mai este cineva. Nu-i vad fata, dar pot simti ce simti, vad ce vede. Se apropie de mine si, luandu-mi mana, ne intoarcem sa privim miracolul noii lumi. Lumea noastra, realizata din visurile si iluziile fiecaruia.
Intr-o clipa, o intreaga lume iese la suprafata, uimindu-ne prin indiferenta si brutalitatea ei. Suntem iarasi singuri, despartiti insa de acel crater, fara nicio punte, legati doar prin universul creat fara stiinta.
Aud cum ma striga, sunetul vocii capata rezonante necunoscute, simt pamantul vibrand sub picioarele mele. Totul se invaluie intr-o ceata deasa. Revin amintiri pierdute, uitate in negura timpului.

Afara a iesit soarele. Orbitor acum.
Este prea greu sa privesc inspre el, prea greu sa ma abtin. O singura raza patrunde in prapastie, praful reflectat formand o punte ingusta. Fara sa ma gandesc fac un pas. Inca unul, inca unul. Dar intr-o fractiune de secunda cerul se umple de nori, lumina dispare, iluziile sunt spulberate in furtuna care incepe.
Ma prind de marginea alunecoasa, pietrele se transforma in serpi ce susura cu glasuri cunoscute, auzite in caderea iminenta. Strigate mute in cosmarul vietii.
Isi infig coltii, eliberand veninul.
Ma desprind, cazand in neant.
Aceleasi imagini obsedante se deruleaza. Filmul se repeta la nesfarsit.

Read Full Post »